Firth a prezentat la conferinţele TED.com un video de excepţie despre cele mai frumoase poduri din lume.
În acest tur fermecător al podurilor vechi şi noi, Firth explorează potenţialul pentru inovaţie şi diversitate în această structură esenţială – şi cum cele spectaculoase ne relevă conectivitatea, ne dezlănţuie creativitatea şi ne sugerează identitatea.
Vă prezentăm mai jos întregul discurs susţinut la ted.com
Lumea are nevoie de poduri. V-aţi gândit vreodată cum ar fi să nu avem niciunul? E greu să ne imaginăm o lume fără poduri fiindcă ele sunt esenţiale pentru creşterea şi dezvoltarea societăţii omeneşti, dar ele nu sunt doar căi sigure de traversare a unui râu sau obstacol. Podurile fac să răsune conectivitatea, comunitatea. Ele relevă creativitatea noastră, ingenuitatea – ne sugerează chiar identitatea. Iar când podurile cedează sau sunt distruse într-un conflict, comunităţile se zbuciumă, dezvoltarea stagnează, oamenii suferă.
Chiar şi astăzi, sunt peste un miliard de oameni care trăiesc în comunităţi rurale sărace în jurul lumii, care nu au acces sigur, permanent la lucrurile pe care voi şi eu le luăm de bune: educaţie, îngrijiri medicale, acces la pieţe…
De aceea, organizaţii minunate ca Bridges to Prosperity construiesc poduri în astfel de locuri – acesta este în Rwanda. Iar ele fac o aşa mare diferenţă, nu doar pentru vieţile celor din imediata apropiere a podului, ci impactul acestor poduri este uriaş, şi afectează întreaga comunitate, până departe.
Sigur că podurile au existat de foarte multă vreme. Cele mai vechi dintre ele sunt de piatră fiindcă este un material foarte durabil. Nu ştiu voi cum sunteţi – eu trebuie să urmăresc dezvoltarea tehnologiei să învăţ despre ce au făcut oamenii cu materialele şi uneltele disponibile la un moment dat. Pont du Gard din centrul imaginii este un exemplu minunat – apeductul roman din sudul Franţei – fantastică tehnologie construită din pietre uriaşe puse împreună, uscate – nu există mortar între ele. Sunt doar pietre uscate unite – fantastic şi azi sunt ca noi. Sau uneori sus în munţi, oamenii construiesc poduri suspendate, deseori peste canioane ameţitoare, utilizând o tulpină. În acest caz, acesta e în Peru. Acesta foloseşte iarbă locală împletită în funii pentru a construi poduri. Și ştiţi că le reconstruiesc în fiecare an? Fiindcă desigur iarba nu este un material durabil. Aşa că podul e neschimbat de pe vremea incaşilor.
Iar podurile pot fi simboluri ale locului. Sigur, Golden Gate şi Sydney sunt foarte cunoscute. În Mostar, podul era sinonim cu numele locului, atât de mult încât în războiul din 1993 când podul a fost distrus,oraşul aproape şi-a pierdut identitatea până la reconstrucţia podului. Iar podurile sunt elemente enorme în peisajul nostru — nu doar enorme, uneori sunt mici — şi chiar sunt elemente semnificative,şi cred că avem datoria să facem podurile frumoase. Din fericire, mulţi oameni o fac. Gândiţi-vă la uimitorul viaduct Millau din sudul Franţei. Inginerul francez Michel Virlogeux şi arhitectul britanic Lord Foster au colaborat pentru a produce împreună o spectaculoasă sinergie între arhitectură şi inginerie.Sau podul Salginatobel al lui Robert Mailart în munţii elveţieni, absolut sublim. Sau mai recent, frumosul şi delicatul pod al lui Laurent Ney din Tintagel Castle în Marea Britanie. Acestea sunt proiecte spectaculoase şi frumoase şi trebuie să avem tot mai multe.
Podurile pot fi clasificate în trei categorii, în funcţie de natura structurii lor şi de suportul principal. Deci, îndoirea, desigur, este modul în care se modelază o grindă – aşadar, grinzi şi îndoire. Sau compresia este principalul mod de a lucra cu un arc. Pentru deschiderile foarte mari e nevoie de ceva uşor, cum vom vedea imediat, şi se folosesc tensiune, cabluri – poduri suspendate. Iar oportunitatea pentru varietate este enormă. Inginerii au o abilitate fantastică pentru inovare şi ingenuitate şi dezvoltarea de forme în jurul acestor modele.
Dar schimbarea tehnologică se întâmplă relativ încet în lumea mea, credeţi sau nu, comparativ cu schimbările din tehnologia telefoanelor mobile, computere, tehnologie digitală şi aşa mai departe. În lumea noastră, a construcţiilor, schimbările par glaciale. Iar motivul poate fi sintetizat într-un singur cuvânt: risc. Noi, inginerii de structură, gestionăm riscul. Noi răspundem de siguranţa structurii. Asta facem noi. Iar când proiectăm poduri ca acestea, trebuie să cântărim probabilitatea că încărcarea va fi excesivă pe o parte sau că rezistenţa va fi prea scăzută pe cealaltă parte. Ambele, din întâmplare, sunt de regulă pline de incertitudine, aşa că este o problemă probabilistică şi trebuie să ne asigurămcă există o marjă de siguranţă adecvată între cele două, desigur. Nu există aşa ceva, vă spun, ca siguranţa absolută. Contrar credinţei populare, nu există risc zero.
Inginerii trebuie să calculeze şi să obţină datele corecte pentru a fi siguri de existenţa marjei, iar societatea asta aşteaptă de la ei. Iată de ce este tot mai alarmant când se întâmplă astfel de lucruri. Nu voi detalia motivele acestor tragedii, dar ele fac parte din motivul pentru care schimbările tehnologice se întâmplă aşa încet. Nimeni nu vrea aşa ceva. Clienţii nu vor să se întâmple asta cu proiectele lor, evident. Și totuşi, doresc inovaţie. Inovaţia este vitală. Ca inginer, asta face parte din ADN-ul meu. O am în sânge. N-aş putea fi un bun inginer dacă nu aş dori să inovez, dar trebuie să o facem dintr-o poziţie de cunoaştere şi forţă şi înţelegere. Nu e bine să facem un salt în întuneric, iar civilizaţia a învăţat din greşeli de la începutul timpului – nimeni mai mult decât inginerii.
Unii dintre voi poate au văzut acest film – acesta este faimoasa prăbuşire a podului Tacoma Narrowsdin Tacoma, Washington, în 1940. Podul a devenit cunoscut ca Galloping Gertie (Gertie Călăreaţa) Este un pod femeie? Nu ştiu. Ea se legăna astfel destul de mult timp, şi observaţi mişcarea răsucită. Podul era mult prea flexibil. A fost proiectat de Leon Moisseiff, care nu era străin de poduri suspendate, dar în acest caz a forţat limitele un pic prea mult şi a plătit pentru asta. Din fericire, nimeni nu a fost ucis. Dar prăbuşirea acestui pod a oprit dezvoltarea podurilor suspendatecare au rămas în unghi mort. Timp de zece ani nimeni nu s-a gândit să facă un alt pod suspendat.Absolut nimeni. Și când au apărul în anii ’50, a fost o reacţie uşor de înţeles, ca răspuns la protecţie faţă de ceea ce s-a întâmplat. Dar când s-a întâmplat la jumătatea anilor ’60, chiar a fost un pas important – o inovaţie, un pas tehnologic. Aici e podul Severn din Marea Britanie. Observaţi linia aerodinamică din secţiune acolo în centru. Este de asemenea o cutie care îl face foarte rigid, acea mişcare răsucită pe care am văzut-o la Tacoma nu se va întâmpla aici. Și chiar este foarte uşor, şi vom vedea imediat, este important să fie uşor pentru deschideri mari, şi se pare că toată lumea vrea să construim cu deschideri mai mari.
Azi cel mai lung pod este în Japonia. Are un pic sub 2000 de metri lungime. Un pic sub doi kilometri. Podul Akashi Kaikyo. Acum lucrăm la unul în Turcia, care este un pic mai lung, şi am proiectat podul Messina din Italia, care aşteaptă începerea construcţiei într-o bună zi, cine ştie când.
O să revin la Messina imediat. Dar un alt tip de pod cu deschidere mare care utilizează principiul tensiunii este podul cu cabluri şi vedem multe din acestea. De fapt, în China se construiesc acum multe astfel de poduri. Cel mai lung astfel de pod este Russky din Vladivostok, Rusia – un pic peste 1100 metri.
Dar să ne întoarcem la întrebarea despre lungime şi greutate. Aceasta foloseşte de exemplu Messina Bridge. Diagrama din mijloc reprezintă capacitatea cablurilor principale – adică ceea ce susţine podul – capacitatea cablurilor principale. Și observaţi că 78% din acea capacitate este folosită pentru a susţine podul. Doar 22% din capacitate – mai puţin de un sfert – este pentru încărcătură, ceea ce podul poate suporta: calea ferată, şoseaua şi altele. Și de fapt, peste 50% din încărcătură – din încărcătura pasivă – este cablul însuşi. Doar cablul, fără punte. Dacă am putea face cablul mai uşor,am putea mări deschiderea. Acum dacă folosim cablu de oţel super puternic, putem mări deschiderea, practic, cam la cinci sau şase kilometri dacă ne forţăm. Dar dacă am putea folosi cabluri din fibră de carbon, am putea depăşi 10 kilometri. Asta e chiar spectaculos.
Dar sigur că super-deschiderile nu sunt neapărat adecvate oricăror circumstanţe. Sunt foarte scumpeşi apar tot felul de provocări aferente şi tindem să construim multi-deschidere când traversăm un estuar larg sau o mare. Dar sigur că dacă traversarea mării ar fi ca traversarea Gibraltarului sau în acest caz a Mării Roşii, am construi într-adevăr multiple deschideri super-lungi şi asta ar fi ceva spectaculos, nu-i aşa? Nu cred că am să-l văd pe acesta terminat în timpul vieţii mele, dar sigur va merita aşteptarea pentru câţiva dintre voi.
EI bine, vreau să vă spun ceva ce cred că e captivant. Aici e un pod suspendat multi-deschidere peste o apă foarte adâncă din Norvegia, şi la asta lucrăm acum. Apa adâncă înseamnă că fundaţia este prohibitiv de scumpă. Aşa că podul pluteşte. Acesta este un pod plutitor multi-deschidere. Am mai avut poduri plutitoare, dar niciunul ca acesta. Stă pe pontoane plutitoare care sunt legate de fundul mării şi ţinute jos, deci trase în jos împotriva acestor forţe de plutire, iar pentru a le face stabile,vârfurile turnurilor trebuie să fie legate împreună, altfel toată lucrarea s-ar clătina permanent şi nimeni nu ar dori acest lucru. Sunt foarte entuziasmat de asta fiindcă dacă vă gândiţi la locuri din jurul lumiiunde apa este aşa adâncă încât nimeni nu s-a gândit vreo clipă la posibilitatea unui pod sau alt fel de traversare, acum se deschide această posibilitate. Acesta este făcut de Administraţia Drumurilor din Norvegia, sunt chiar entuziasmat să aflu unde ar mai putea tehnologia aceasta să permită dezvoltarea – să creştem împreună, să construim comunităţi.
Cum rămâne cu cimentul? Cimentul are un renume prost câteodată, dar în mâinile unui om ca Rudy Riccioti, iată ce se poate face cu el. Acesta e beton armat cu fibre de înaltă performanţă. Sună un pic pompos. Noi inginerii iubim astfel de cuvinte.
Dar ce faci cu asta – este într-adevăr super-puternic şi durabil, se obţine această calitate structurală fantastică. Podurile de ciment sunt monotone?
Putem vorbi despre tot felul de tehnologii şi lucruri noi care se întâmplă, roboţi, imprimare 3D, inteligenţă artificială, dar vreau să vă reamintesc un lucru la care făceam aluzie mai devreme. Podurile trebuie să fie funcţionale. Trebuie să fie sigure – absolut. Trebuie să fie funcţionale şi durabile. Dar cred cu tărie că trebuie să fie elegante; trebuie să fie frumoase. Podurile noastre sunt pentru viaţă lungă. Proiectăm pentru peste 100 de ani. Ele vor fi acolo pentru enorm de multă vreme. Nimeni nu-şi va aminti costul. Nimeni nu-şi va aminti de a fost terminat mai târziu. Dar dacă este urât sau doar monoton, va fi mereu urât sau monoton.
Podurile – frumuseţea îmbogăţeşte viaţa. Nu-i aşa? Ne sporeşte starea de bine. Urâţenia şi mediocritatea fac exact opusul. Și dacă o să continuăm să construim medii urâte şi mediocre – şi cred că devenim indiferenţi la asta – dacă vom continua aşa, e un fel de vandalism la scară largă, ceea ce e complet inacceptabil.
Acesta este un pod din Lyon, Franţa, obţinut printr-o competiţie de proiectare. Cred că trebuie să începem să vorbim cu oamenii care achiziţionează podurile şi structurile, fiindcă achiziţia este deseori cheia. Competiţiile sunt un mod de a obţine proiecte bune, dar nu sunt singurul. Au loc foarte multe achiziţii, ceea ce e un prejudiciu adus proiectelor bune.
Da, tehnologia se mişcă uneori un pic mai greu în lumea mea. Dar sunt foarte entuziasmat de ceea ce putem face cu ea. Fie că salvăm vieţi în Africa rurală sau lărgim graniţele tehnologiei de mare deschidere sau doar traversăm drumul vecin, sper că vom continua să construim lucruri elegante şi frumoase care salvează vieţi şi construiesc comunităţi.